kavinsky_inspirational

Ce mai contează o picătură într-un ocean în care mi s-au scufundat gândurile?

Urechile îmi bubuiau de revărsarea sunetelor molcome ale câmpiei.

Acea imagine a cerului acaparat de nori strălucitori, acel verde crud de vară, acel auriu al câmpiilor, toate nășteau liniște, somnolență, sentimentul nostalgiei.

Și aș fi putut rămâne astfel, invadat de dogoarea îndrăgostirii, însă o forță inomabilă mă împingea să transform totul în scrum cu vorbele mele. 

— Poftim, ia o bucățică din mine! Nu asta vrei? Ia vezi, ți se potrivește?

— Propriile limite te opresc. — Fără aceste limite nu aș putea să trăiesc.

...iar formele vegetale flancau esplanada dinspre oceanul celest...

...peste pământul cenușiu se întindea o peliculă de frunze crude, iar în jurul unghiurilor albicioase se scurgea prospețimea tulpinilor firave...

Cum ai putea să-ți dai seama că odată cu cerul s-a prăbușit și realitatea?

Aș fi vrut să mă scurg printre oasele sale, să mă imprim în carnea sângerândă, să șuier odată cu plămânii, să umblu nestingherit printre gândurile sale - așa cum făcuse și ea.

Albul ochilor săi se scurgea lipicios peste tabloul în albastru apos.

Dar înainte să apară ceva, ce a fost? Nimic? Și nimicul acela cum era?

Septembrie înăbușitor, înnorat, spulberat.

Lumina portocalie a după-amiezii tomnatice îmi străpungea trupul și se reflecta în interiorul meu emaciat și totodată plesnind de tinerețe.

În nebulozitate, cu picături vâscoase de sevă antropoidă se mesteca vârtos aluatul unei ființe iluzorii.