Not today Justin
YOU ARE THE REASON
2025 on Tumblr: Trends That Defined the Year
Cosmic Funnies

Janaina Medeiros

Discoholic 🪩
Misplaced Lens Cap
ojovivo

祝日 / Permanent Vacation
occasionally subtle
Sade Olutola

JVL
"I'm Dorothy Gale from Kansas"

★

Andulka

izzy's playlists!
PUT YOUR BEARD IN MY MOUTH

#extradirty
Cosimo Galluzzi

seen from United States
seen from United States
seen from Canada

seen from France

seen from Australia
seen from United States
seen from United States

seen from France
seen from Ukraine

seen from Netherlands
seen from Australia
seen from South Korea

seen from Indonesia
seen from United States

seen from Brazil

seen from Saudi Arabia
seen from United States

seen from United States

seen from United States

seen from United States
@elene-madeleine

Anya is live and ready to show you everything. Watch her strip, dance, and perform exclusive shows just for you. Interact in real-time and make your fantasies come true.
Free to watch • No registration required • HD streaming
Te iubesc prin măști. Una peste alta, ca niște fețe care nu mai știu unde se termină. Le schimb des, prea des, până când nici eu nu mai știu dacă sunt „eu” sau doar un zgomot care imită o inimă. Sunt „nebunul” care nu cade de pe margine, ci își desenează singur prăpastia. Îți vorbesc printr-o mască crăpată, zâmbind prea larg, prea fix, ca o expresie uitată pe chip. Sub ea, altă mască, și sub aceea poate nimic. Sau poate doar o teamă veche, care și-a pus hainele mele și a ieșit în lume să te caute. Îți ofer fețe pe care nu le-am trăit: una care iubește sincer, una care nu simte nimic, una care ar pleca, una care ar rămâne până la sfârșit. Le arunc spre tine ca pe niște cărți de joc, fără să știu regulile.
Râd, dar nu știu cine râde. Plâng, dar sunetul vine din altă parte. Mă apropii de tine ca un spectacol care se destramă în timp ce îl privești. Și totuși, ceva în toată nebunia asta e real, poate chiar dorința de a fi văzută dincolo de toate aceste măști care mă sufocă.
Sunt „nebunul” cu o mie de măști și niciun chip. Și te iubesc așa, fragmentat, absurd, fără centru ca și cum, dacă ai reuși să mă recunoști printre ele, aș deveni, pentru o clipă, un întreg.
Nu vei știi vreodată, dar aseară
mi-am pus busuioc sub pernă pentru tine.
Nu din joacă.
Ci ca să văd dacă te voi visa.
Dacă mai există vreo șansă să apari,
măcar acolo unde nu mai pot controla nimic.
Mi-am legat o ață roșie de deget,
așa cum se face când vrei să-ți visezi sortitul.
Am făcut tot ritualul,
cu o speranță mică și rușinată,
ca și cum aș fi trișat în fața destinului.
M-am culcat cu gândul la tine,
cu întrebarea pe care n-am avut curajul să ți-o pun:
mai sunt eu pentru tine
sau m-am pierdut pe drum?
Busuiocul mirosea a rugăciune spusă pe fugă,
iar ața roșie îmi strângea degetul
ca să nu uit pentru ce adorm.
Pentru tine.
Am vrut doar un semn.
Un vis.
O apariție tăcută care să-mi spună
că nu m-am înșelat iubindu-te,
că nu e totul pierdut.
Dacă ai fi venit în vis,
aș fi știut.
Dacă nu…
atunci poate că răspunsul e deja aici,
în faptul că am ajuns să apelez până și la asta,
doar ca să mai sper puțin.
Toată lumea îmi spune același lucru:
să nu mă mai gândesc la tine.
Să te uit.
Să te arunc.
Să te șterg din mintea mea, ca pe un gând greșit.
Dar cu ce folos?
Cu ce folos să te șterg din minte,
când de atâta timp îmi curgi prin vene,
când sângele meu te știe pe dinafară,
când fiecare bătaie a inimii mele îți rostește numele
fără să mă întrebe dacă mai vreau.
Nu te iubesc cu mintea...
Ea știe să uite, să se apere, să se mintă.
Nu te iubesc cu inima...
Ea poate obosi, se poate opri, poate ceda.
Te iubesc cu sufletul.
Iar sufletul nu șterge, nu uită, nu renunță.
Sufletul păstrează.
Și oricât aș vrea să te uit, nu pot.
Pentru că nu ești o amintire.
Ești o parte din mine.
Ești locul unde dorul s-a așezat definitiv.
Poate mi-ar fi mai ușor fără tine.
Poate nu ar mai durea atât de tare.
Poate aș respira mai liber.
Însă tu ești viciul meu.
Și te aleg cu bună știință.
De fiecare dată.
Chiar și atunci când știu că mă distrugi.
Te voi alege până când nu va mai rămâne nimic din mine,
până când dorul va fi mai puternic decât frica,
până când iubirea va arde tot.
Și chiar și atunci,
cu ultima mea suflare,
numele tău va fi pe buzele mele.

Anya is live and ready to show you everything. Watch her strip, dance, and perform exclusive shows just for you. Interact in real-time and make your fantasies come true.
Free to watch • No registration required • HD streaming
De ce mi provoci atâta durere ca și cum ar fi nimic?
De ce mă doare atât de tare în timp ce tu respiri normal, mănânci, dormi, ca și cum eu n-aș fi existat niciodată?
Cum poți sta liniștit când eu mă sting încet, fără lacrimi, fără voce, fără piele care să nu doară?
Eu mor de dorul tău, dar tu trăiești fără să simți măcar o fisură.
Cum poți trăi fără să mai știi nimic de mine, când eu mi-aș smulge sufletul cu mâinile mele doar să știu că ești bine?
Tu ai ales liniștea.
Eu am rămas cu un gol care mușcă în fiecare zi.
let’s go to the museum and hold hands until the security guard tells us to stop touching the art (he means you).
Spuneai că îmi adori zâmbetul.
Îmi numărai dinții cu privirea,
ca pe niște stele rare.
„Elena, arată-mi cum râzi”,
îmi spuneai,
iar eu răspundeam că n-am de ce,
și tocmai asta mă făcea să râd.
Cu gura până la urechi,
iar tu te minunai
de parcă tocmai descoperisei
o lume nouă.
Și totuși…
te-ai asigurat
că în lipsa ta
nu voi mai putea zâmbi niciodată.
Acum, de fiecare dată
când cineva îmi spune
că zâmbesc frumos,
mă doare.
O durere infinită,
care nu țipă,
dar nu tace niciodată.
Fiecare detaliu al meu
care ți-a plăcut
a devenit o rană cu numele tău.
Parcă nu mai sunt ale mele.
Parcă îți aparțin ție,
ca niște lucruri lăsate în urmă
fără drept de recuperare.
Poate vor mai exista bărbați
care să-mi spună că sunt frumoasă.
Dar câți vor vedea
cum îmi strălucesc ochii
când vorbesc despre lucrurile care îmi plac?
Câți se vor uita la dinții mei drepți
de parcă ar fi o minune?
Câți îmi vor spune
că îmi adoră vergeturile?
Și chiar dacă o vor face…
vor ști ei
că eu, de fapt,
îmi amintesc de tine?
Vor ști că înaintea lor
ai fost tu?
Că tu le-ai iubit primul,
pe toate?
Că tu m-ai învățat
să mă accept,
să înțeleg că până și defectele
pot fi iubite?
Și totuși…
ai plecat.
Iar asta,
oricât aș încerca,
eu încă
nu pot înțelege.
Ninge peste oraș
ca peste o rană care nu mai sângerează,
dar încă doare.
În case, oamenii aprind lumini,
își spun numele pe un ton cald,
se adună.
Eu îmi adun gândurile
și toate duc spre tine.
Bradul miroase a ceva vechi,
a copilărie,
a promisiuni făcute prea devreme.
Sub el nu e nimic pentru tine,
doar un loc gol
în care te-am așteptat.
Colindele vorbesc despre împreună,
despre mâini care se caută firesc.
Eu îmi țin mâinile aproape de inimă
ca să nu se observe
cât de reci au rămas.
Te-am pus, fără să știi,
în fiecare detaliu al acestui Crăciun:
în luminițele care pâlpâie
ca o speranță nesigură,
în ciocolata care se răcește
înainte s-o beau,
în rugăciunea pe care n-am avut curaj
s-o termin.
Dragostea mea pentru tine
n-a avut sărbători,
n-a avut viitor,
dar a avut răbdare.
A stat.
Ca mine.
Dacă Dumnezeu ascultă,
îi cer, iar, să te aducă înapoi.
Să fii
minunea mea de Crăciun.
Crăciunul trece.
Tu rămâi
în felul acela tăcut
în care rămân lucrurile
care n-au fost,
dar ne-au schimbat pentru totdeauna.
Dormeam dezbrăcată
ca să-ți simt pielea lipită de a mea,
pentru că îmbrățișările prin haine
erau prea puține,
prea departe.
Nu erai suficient de al meu,
nu eram suficient de a ta.
Dimineața miroseam a tine
și adoram asta,
ca pe un secret purtat pe piele.
La șapte trebuia să te trezesti,
dar alarma suna cu zece minute mai devreme
doar ca să mai fim.
Zece treceau,
eu mai ceream zece,
iar negocierea se termina la cinci,
mereu la cinci,
"Elena nu mai fi copil"
dar adorai asta la mine.
Mă ademeneai din căldura așternuturilor
cu miros de cafea.
Ciufulită, în tricoul tău,
pe scaunul din bucătărie,
aveam lumea la picioare.
Cafeaua mea: zahăr și lapte, mult zahăr.
A ta: tare.
Miros de cafea.
Miros de țigară.
Mirosul tău.
Trioul dimineții.
Acum simt cearșafurile mele
reci.
Atât de reci.
Pătura promite să fie moale,
dar lângă pielea ta
e aspră.
Nu mă mai trezesc cu zece minute înainte,
mă trezesc cu o oră.
Nimic nu mă mai ridică din prima din pat,
nici din a doua.
Nu mai e cafea.
Nu mai sunt îmbrățișări.
Doar eu și lacrimile mele,
eu și dorul meu.
Dimineața ta cum mai arată acum?
Ai zece minute în plus de somn...

Anya is live and ready to show you everything. Watch her strip, dance, and perform exclusive shows just for you. Interact in real-time and make your fantasies come true.
Free to watch • No registration required • HD streaming
E un gol.
Un vid care respiră odată cu mine
în fiecare dimineață
când mă trezesc din tine.
Te visez vorbindu-mi firesc,
ca și cum n-am pierdut nimic,
iar pentru o secundă, buimacă,
lumea mea încă are sens:
parcă încă faci parte din ea.
La început mă trezeam cu speranța
ca un ritual:
poate azi.
Poate azi vei scrie.
Acum nici diminețile
nu mai îndrăznesc atât.
Halatul tău încă așteaptă.
Nu l-am spălat.
Poartă absența ta
ca pe o promisiune murdară de dor.
Nu am curaj să-l ating,
așa cum n-am curaj
să te caut.
Și ce ți-aș scrie până la urmă?
„Hei, ce mai faci?”
Ca și cum inima mea
n-ar fi împrăștiată
într-o mie de bucăți tăcute.
Ca și cum nu te-aș plânge
dimineața
și seara.
Nu-ți scriu pentru că mi-e teamă.
Mi-e frică.
Mi-e groază
de propoziția care ar închide totul:
„Asta a fost.”
„Nu mai există.”
Până când nu-mi spui asta,
am voie să sper.
Speranța mă doare,
dar e singurul loc
în care tu
încă nu m-ai părăsit.
Îmi e atât de dor de tine încât și tăcerea miroase a tine. Mă mișc prin zilele mele cu o grijă ciudată, ca și cum fiecare gest ar putea să deschidă iar ușa către ceva ce-am pierdut. Evit să mai fac prăjituri. Nu pentru că nu-mi plac, ci pentru că în fiecare zahăr topit, în fiecare aluat crescut, văd chipul tău când îți întindeam farfuria. Era felul meu stângaci de a spune „uite, asta e grija mea pentru tine”. Era felul meu de a te iubi.
Nici nu mai pictez. Am lăsat acuarelele să se usuce, ca și cum dacă nu ating nimic rana nu mai poate sângera. Ții minte cum ai râs atunci? Cum erai ca un copil care descoperă lumea într-o picătură? Ai zis că vom mai picta împreună, și cuvântul „vom” mi-a încolțit în inimă. Mă întreb uneori, aproape cu teamă: mai ai tabloul meu?
Nu-mi mai fac bucle, de parcă simpla formă a lor ar fi un ecou prea puternic al unui „îți stă atât de bine” spus cândva.
Mă așez la laptop să corectez temele elevilor, încerc să lucrez, dar de fiecare dată mă lovește amintirea serilor de atunci: eu corectând teme în patul tău, tu în sufragerie, vorbind în germană cu clienții. Încercam să fiu productivă, dar eram doar fericită.
Acum orice mișcare e ca mersul pe cioburi. Evit tot ce-mi amintește de tine, în timp ce păstrez tot ce provine de la tine. E ironic, știu. Poate chiar absurd. Origamiul acela, legoul neterminat, pachetul tău de țigări gol uitat în bucătărie, scrumiera pe care n-am avut puterea s-o arunc. Toată lumea mă întreabă ce-i cu ele.
Nu răspund niciodată.
Întrebarea plutește în aer, exact ca fumul tău de țigară: puțin greu, puțin amar, puțin cald și dispărând prea încet.
Pe spatele tău am descoperit ceva ce n-ai știut nici tu despre tine. O hartă. Nu avea denumiri, nu avea legendă. Doar mici "pete", așezate la întâmplare doar pentru restul lumii, dar pentru mine așezate exact unde trebuia, ca să pot să le citesc când totul în jur era liniște.
Ți-am tot zis: privește, acolo ai un cer al tău, un cosmos. Tu râdeai, sau dădeai din umeri, sau uitai.
Dar nopțile în care tu adormeai cu spatele la mine, iar pe mine nu mă fura somnul, eram singurul om conștient că frumusețea ta era vulnerabilă, neatentă la ea însăși, și tocmai de asta atât de reală.
Îți sărutam alunițele una câte una, pentru că era momentul în care te puteam iubi fără să-ți pui întrebări, fără să te aperi cu modestii, fără să întorci privirea. Te iubeam în forma ta cea mai dezarmată, aceea în care n-ai nevoie să impresionezi, să dai replica potrivită sau să fii “treaz la propria valoare”.
Tu nu simțeai. Nu pentru că n-aș fi știut cum să ating, ci pentru că iubirea, uneori, când e prea tandră, nu face zgomot. Se întâmplă pe tăcute, ca un legământ nesemnat.
Dormeai neîntors, cu liniștea celui care nu a cunoscut vreodată frica singurătății lângă cineva.
Și poate că asta e profunzimea: nu cerul de pe pielea ta, ci faptul că eu ți-am iubit fiecare stea când nici măcar nu erai conștient că ești iubit.
Fără aplauze.
Fără spectator.
Cu spatele la lume,
și cu sufletul în mâinile mele treze.
Am testat rujuri pe mână, fără gânduri mari.
Linii trase la nimereală, doar să văd culorile.
Ți-am trimis poza doar ca să-ți arăt nuanțele, un gest simplu, fără mesaj ascuns.
Și totuși ai întrebat: e inițiala mea?
Am vrut să zic nu, repede, aproape automat.
Dar m-am oprit. M-am uitat din nou.
Și, fără să fie planificat, liniile alea împrăștiate au început să semene.
Mi-am amintit de toate gesturile pe care le-am strâns în mine fără destinatar:
scrisori de dragoste care n-au existat, cadouri făcute doar cu imaginația,
borcane umplute cu bilețele, cutii cu poze, deserturi coapte cu emoție,
lucruri mici care par nesemnificative, dar care, puse laolaltă, înseamnă de fapt tot.
Așa că am zis:
nu e, dar o să fie inițiala ta.
Am mai tras o linie. Atât a fost nevoie.
Am simțit același fior adolescentin,
ca atunci când îți scrii pentru prima dată numele cuiva într-o inimă, în colțul caietului de română.
Și m-am gândit că, deși nu mai suntem copii,
uneori ar fi bine să mai iubim direct, fără să complicăm,
cu gesturi mici și sincere, fără teamă, fără filtru,
cum o fac adolescenții – nu pentru că e dramatic,
ci pentru că e adevărat.

Anya is live and ready to show you everything. Watch her strip, dance, and perform exclusive shows just for you. Interact in real-time and make your fantasies come true.
Free to watch • No registration required • HD streaming
Și oare cum va fi, dacă iarăși vom fi?
Îmi pun întrebarea asta uneori ca pe o rugă aprinsă, lăsată să ardă încet în mine. „Dacă e să fim împreună, vom fi”, îmi spun, și încerc să cred. Hmmm. Da… pot crede asta. Dar totuși, cum va fi?
Va fi un foc mistuitor, oare?
O flacără care mă va prinde din nou, din mers, fără să mă lase să respir?
Oare mâinile îmi vor tremura atunci când te voi vedea apropiindu-te,
când voi simți impulsul acela vechi și viu de a te strânge în brațe,
de parcă numai acolo aș mai putea exista?
Și parfumul tău…
Oare îmi va ajunge o singură inspirație?
Sau voi avea nevoie de ore întregi,
zeci, sute de clipe lipite una de alta,
ca să recuperez tot ce a lipsit,
tot ce a dorit în tăcere,
tot ce am dus în mine atâta timp?
Cum va fi să te sărut din nou?
Să regăsesc setea aceea pe care am încercat s-o uit și n-am reușit?
Să simt cum se reașază lumea în punctul ei exact,
cum liniștea și explozia se izbesc una de alta până devin același lucru?
Cum va fi să fim iar împreună?
Cum? Nu te întrebi și tu?
Căci eu da.
Va fi la fel de exploziv?
Va fi mai liniștit?
Vom fi mai fericiți?
Vom fi.... Va fi...
Poate că nu contează.
Contează doar… să fim.
Atât.
Să fim.
Nu-ți e dor de ochii mei?
Pentru că mie… mie îmi lipsește lumea întreagă când nu mă pot pierde în ai tăi.
Aș renunța la tot ce sunt doar ca să-i privesc din nou,
să-mi las sufletul să cadă în tăcerea lor
și să se odihnească acolo, ca într-un adăpost care nu m-a trădat niciodată.
Mi-e dor de profunzimea care mă înghite și mă reface,
de lumina lor care mă dezarmează,
de felul în care tu mă privești, neînțelegând
ce vrajă ai aruncat asupra mea fără să vrei.
Și mi-e dor să-ți spun cât ești de frumos.
Să-ți spun până doare, până taci.
Iar tu, ca de fiecare dată, să negi,
pentru că nu știi și poate nu vei ști niciodată
că în ochii mei tu ești exact forma pe care o ia perfecțiunea
atunci când se naște din iubire.