A Dandelion

Râd, dar nu știu cine râde. Plâng, dar sunetul vine din altă parte. Mă apropii de tine ca un spectacol care se destramă în timp ce îl privești. Și totuși, ceva în toată nebunia asta e real, poate chiar dorința de a fi văzută dincolo de toate aceste măști care mă sufocă.

mi-am pus busuioc sub pernă pentru tine.

Nu din joacă.

Ci ca să văd dacă te voi visa.

Dacă mai există vreo șansă să apari,

măcar acolo unde nu mai pot controla nimic.

Mi-am legat o ață roșie de deget,

așa cum se face când vrei să-ți visezi sortitul.

Am făcut tot ritualul,

cu o speranță mică și rușinată,

ca și cum aș fi trișat în fața destinului.

M-am culcat cu gândul la tine,

cu întrebarea pe care n-am avut curajul să ți-o pun:

mai sunt eu pentru tine

sau m-am pierdut pe drum?

Busuiocul mirosea a rugăciune spusă pe fugă,

iar ața roșie îmi strângea degetul

ca să nu uit pentru ce adorm.

Pentru tine.

Am vrut doar un semn.

Un vis.

O apariție tăcută care să-mi spună

că nu m-am înșelat iubindu-te,

că nu e totul pierdut.

Dacă ai fi venit în vis,

aș fi știut.

Dacă nu…

atunci poate că răspunsul e deja aici,

în faptul că am ajuns să apelez până și la asta,

să nu mă mai gândesc la tine.

Să te uit.

Să te arunc.

Să te șterg din mintea mea, ca pe un gând greșit.

Dar cu ce folos?

Cu ce folos să te șterg din minte,

când de atâta timp îmi curgi prin vene,

când sângele meu te știe pe dinafară,

când fiecare bătaie a inimii mele îți rostește numele

fără să mă întrebe dacă mai vreau.

Nu te iubesc cu mintea...

Ea știe să uite, să se apere, să se mintă.

Nu te iubesc cu inima...

Ea poate obosi, se poate opri, poate ceda.

Te iubesc cu sufletul.

Iar sufletul nu șterge, nu uită, nu renunță.

Sufletul păstrează.

Și oricât aș vrea să te uit, nu pot.

Pentru că nu ești o amintire.

Ești o parte din mine.

Ești locul unde dorul s-a așezat definitiv.

Poate mi-ar fi mai ușor fără tine.

Poate nu ar mai durea atât de tare.

Poate aș respira mai liber.

Însă tu ești viciul meu.

Și te aleg cu bună știință.

De fiecare dată.

Chiar și atunci când știu că mă distrugi.

Te voi alege până când nu va mai rămâne nimic din mine,

până când dorul va fi mai puternic decât frica,

până când iubirea va arde tot.

Și chiar și atunci,

cu ultima mea suflare,

De ce mă doare atât de tare în timp ce tu respiri normal, mănânci, dormi, ca și cum eu n-aș fi existat niciodată?

Cum poți sta liniștit când eu mă sting încet, fără lacrimi, fără voce, fără piele care să nu doară?

Eu mor de dorul tău, dar tu trăiești fără să simți măcar o fisură.

Cum poți trăi fără să mai știi nimic de mine, când eu mi-aș smulge sufletul cu mâinile mele doar să știu că ești bine?

Tu ai ales liniștea.

Îmi numărai dinții cu privirea,

ca pe niște stele rare.

„Elena, arată-mi cum râzi”,

îmi spuneai,

iar eu răspundeam că n-am de ce,

și tocmai asta mă făcea să râd.

Cu gura până la urechi,

iar tu te minunai

de parcă tocmai descoperisei

o lume nouă.

Și totuși…

te-ai asigurat

că în lipsa ta

nu voi mai putea zâmbi niciodată.

Acum, de fiecare dată

când cineva îmi spune

că zâmbesc frumos,

mă doare.

O durere infinită,

care nu țipă,

dar nu tace niciodată.

Fiecare detaliu al meu

care ți-a plăcut

a devenit o rană cu numele tău.

Parcă nu mai sunt ale mele.

Parcă îți aparțin ție,

ca niște lucruri lăsate în urmă

fără drept de recuperare.

Poate vor mai exista bărbați

care să-mi spună că sunt frumoasă.

Dar câți vor vedea

cum îmi strălucesc ochii

când vorbesc despre lucrurile care îmi plac?

Câți se vor uita la dinții mei drepți

de parcă ar fi o minune?

Câți îmi vor spune

că îmi adoră vergeturile?

Și chiar dacă o vor face…

vor ști ei

că eu, de fapt,

îmi amintesc de tine?

Vor ști că înaintea lor

ai fost tu?

Că tu le-ai iubit primul,

pe toate?

Că tu m-ai învățat

să mă accept,

să înțeleg că până și defectele

pot fi iubite?

Și totuși…

ai plecat.

Iar asta,

oricât aș încerca,

eu încă

ca peste o rană care nu mai sângerează,

dar încă doare.

În case, oamenii aprind lumini,

își spun numele pe un ton cald,

se adună.

Eu îmi adun gândurile

și toate duc spre tine.

Bradul miroase a ceva vechi,

a copilărie,

a promisiuni făcute prea devreme.

Sub el nu e nimic pentru tine,

doar un loc gol

în care te-am așteptat.

Colindele vorbesc despre împreună,

despre mâini care se caută firesc.

Eu îmi țin mâinile aproape de inimă

ca să nu se observe

cât de reci au rămas.

Te-am pus, fără să știi,

în fiecare detaliu al acestui Crăciun:

în luminițele care pâlpâie

ca o speranță nesigură,

în ciocolata care se răcește

înainte s-o beau,

în rugăciunea pe care n-am avut curaj

s-o termin.

Dragostea mea pentru tine

n-a avut sărbători,

n-a avut viitor,

dar a avut răbdare.

A stat.

Ca mine.

Dacă Dumnezeu ascultă,

îi cer, iar, să te aducă înapoi.

Să fii

minunea mea de Crăciun.

Crăciunul trece.

Tu rămâi

în felul acela tăcut

în care rămân lucrurile

care n-au fost,

ca să-ți simt pielea lipită de a mea,

pentru că îmbrățișările prin haine

erau prea puține,

prea departe.

Nu erai suficient de al meu,

nu eram suficient de a ta.

Dimineața miroseam a tine

și adoram asta,

ca pe un secret purtat pe piele.

La șapte trebuia să te trezesti,

dar alarma suna cu zece minute mai devreme

doar ca să mai fim.

Zece treceau,

eu mai ceream zece,

iar negocierea se termina la cinci,

mereu la cinci,

"Elena nu mai fi copil"

dar adorai asta la mine.

Mă ademeneai din căldura așternuturilor

cu miros de cafea.

Ciufulită, în tricoul tău,

pe scaunul din bucătărie,

aveam lumea la picioare.

Cafeaua mea: zahăr și lapte, mult zahăr.

A ta: tare.

Miros de cafea.

Miros de țigară.

Mirosul tău.

Trioul dimineții.

Acum simt cearșafurile mele

reci.

Atât de reci.

Pătura promite să fie moale,

dar lângă pielea ta

e aspră.

Nu mă mai trezesc cu zece minute înainte,

mă trezesc cu o oră.

Nimic nu mă mai ridică din prima din pat,

nici din a doua.

Nu mai e cafea.

Nu mai sunt îmbrățișări.

Doar eu și lacrimile mele,

eu și dorul meu.

Dimineața ta cum mai arată acum?

Un vid care respiră odată cu mine

în fiecare dimineață

când mă trezesc din tine.

Te visez vorbindu-mi firesc,

ca și cum n-am pierdut nimic,

iar pentru o secundă, buimacă,

lumea mea încă are sens:

parcă încă faci parte din ea.

La început mă trezeam cu speranța

ca un ritual:

poate azi.

Poate azi vei scrie.

Acum nici diminețile

nu mai îndrăznesc atât.

Halatul tău încă așteaptă.

Nu l-am spălat.

Poartă absența ta

ca pe o promisiune murdară de dor.

Nu am curaj să-l ating,

așa cum n-am curaj

să te caut.

Și ce ți-aș scrie până la urmă?

„Hei, ce mai faci?”

Ca și cum inima mea

n-ar fi împrăștiată

într-o mie de bucăți tăcute.

Ca și cum nu te-aș plânge

dimineața

și seara.

Nu-ți scriu pentru că mi-e teamă.

Mi-e frică.

Mi-e groază

de propoziția care ar închide totul:

„Asta a fost.”

„Nu mai există.”

Până când nu-mi spui asta,

am voie să sper.

Speranța mă doare,

dar e singurul loc

în care tu

Nici nu mai pictez. Am lăsat acuarelele să se usuce, ca și cum dacă nu ating nimic rana nu mai poate sângera. Ții minte cum ai râs atunci? Cum erai ca un copil care descoperă lumea într-o picătură? Ai zis că vom mai picta împreună, și cuvântul „vom” mi-a încolțit în inimă. Mă întreb uneori, aproape cu teamă: mai ai tabloul meu?

Nu-mi mai fac bucle, de parcă simpla formă a lor ar fi un ecou prea puternic al unui „îți stă atât de bine” spus cândva.

Mă așez la laptop să corectez temele elevilor, încerc să lucrez, dar de fiecare dată mă lovește amintirea serilor de atunci: eu corectând teme în patul tău, tu în sufragerie, vorbind în germană cu clienții. Încercam să fiu productivă, dar eram doar fericită.

Acum orice mișcare e ca mersul pe cioburi. Evit tot ce-mi amintește de tine, în timp ce păstrez tot ce provine de la tine. E ironic, știu. Poate chiar absurd. Origamiul acela, legoul neterminat, pachetul tău de țigări gol uitat în bucătărie, scrumiera pe care n-am avut puterea s-o arunc. Toată lumea mă întreabă ce-i cu ele.

Nu răspund niciodată.

Ți-am tot zis: privește, acolo ai un cer al tău, un cosmos. Tu râdeai, sau dădeai din umeri, sau uitai.

Dar nopțile în care tu adormeai cu spatele la mine, iar pe mine nu mă fura somnul, eram singurul om conștient că frumusețea ta era vulnerabilă, neatentă la ea însăși, și tocmai de asta atât de reală.

Îți sărutam alunițele una câte una, pentru că era momentul în care te puteam iubi fără să-ți pui întrebări, fără să te aperi cu modestii, fără să întorci privirea. Te iubeam în forma ta cea mai dezarmată, aceea în care n-ai nevoie să impresionezi, să dai replica potrivită sau să fii “treaz la propria valoare”.

Tu nu simțeai. Nu pentru că n-aș fi știut cum să ating, ci pentru că iubirea, uneori, când e prea tandră, nu face zgomot. Se întâmplă pe tăcute, ca un legământ nesemnat.

Dormeai neîntors, cu liniștea celui care nu a cunoscut vreodată frica singurătății lângă cineva.

Și poate că asta e profunzimea: nu cerul de pe pielea ta, ci faptul că eu ți-am iubit fiecare stea când nici măcar nu erai conștient că ești iubit.

Fără aplauze.

Fără spectator.

Cu spatele la lume,

Linii trase la nimereală, doar să văd culorile.

Ți-am trimis poza doar ca să-ți arăt nuanțele, un gest simplu, fără mesaj ascuns.

Și totuși ai întrebat: e inițiala mea?

Am vrut să zic nu, repede, aproape automat.

Dar m-am oprit. M-am uitat din nou.

Și, fără să fie planificat, liniile alea împrăștiate au început să semene.

Mi-am amintit de toate gesturile pe care le-am strâns în mine fără destinatar:

scrisori de dragoste care n-au existat, cadouri făcute doar cu imaginația,

borcane umplute cu bilețele, cutii cu poze, deserturi coapte cu emoție,

lucruri mici care par nesemnificative, dar care, puse laolaltă, înseamnă de fapt tot.

Așa că am zis:

nu e, dar o să fie inițiala ta.

Am mai tras o linie. Atât a fost nevoie.

Am simțit același fior adolescentin,

ca atunci când îți scrii pentru prima dată numele cuiva într-o inimă, în colțul caietului de română.

Și m-am gândit că, deși nu mai suntem copii,

uneori ar fi bine să mai iubim direct, fără să complicăm,

cu gesturi mici și sincere, fără teamă, fără filtru,

cum o fac adolescenții – nu pentru că e dramatic,

Îmi pun întrebarea asta uneori ca pe o rugă aprinsă, lăsată să ardă încet în mine. „Dacă e să fim împreună, vom fi”, îmi spun, și încerc să cred. Hmmm. Da… pot crede asta. Dar totuși, cum va fi?

Va fi un foc mistuitor, oare?

O flacără care mă va prinde din nou, din mers, fără să mă lase să respir?

Oare mâinile îmi vor tremura atunci când te voi vedea apropiindu-te,

când voi simți impulsul acela vechi și viu de a te strânge în brațe,

de parcă numai acolo aș mai putea exista?

Și parfumul tău…

Oare îmi va ajunge o singură inspirație?

Sau voi avea nevoie de ore întregi,

zeci, sute de clipe lipite una de alta,

ca să recuperez tot ce a lipsit,

tot ce a dorit în tăcere,

tot ce am dus în mine atâta timp?

Cum va fi să te sărut din nou?

Să regăsesc setea aceea pe care am încercat s-o uit și n-am reușit?

Să simt cum se reașază lumea în punctul ei exact,

cum liniștea și explozia se izbesc una de alta până devin același lucru?

Cum va fi să fim iar împreună?

Cum? Nu te întrebi și tu?

Căci eu da.

Va fi la fel de exploziv?

Va fi mai liniștit?

Vom fi mai fericiți?

Vom fi.... Va fi...

Poate că nu contează.

Contează doar… să fim.

Atât.

Pentru că mie… mie îmi lipsește lumea întreagă când nu mă pot pierde în ai tăi.

Aș renunța la tot ce sunt doar ca să-i privesc din nou,

să-mi las sufletul să cadă în tăcerea lor

și să se odihnească acolo, ca într-un adăpost care nu m-a trădat niciodată.

Mi-e dor de profunzimea care mă înghite și mă reface,

de lumina lor care mă dezarmează,

de felul în care tu mă privești, neînțelegând

ce vrajă ai aruncat asupra mea fără să vrei.

Și mi-e dor să-ți spun cât ești de frumos.

Să-ți spun până doare, până taci.

Iar tu, ca de fiecare dată, să negi,

pentru că nu știi și poate nu vei ști niciodată

că în ochii mei tu ești exact forma pe care o ia perfecțiunea