Îmi simt sufletul obosit. Neliniştit. Tulburat. Temător. Din nou a strâns prea multe şi parcă a devenit mai fragil. Speranţa i se pare că se îndepărtează, grijile se amplifică… Faptul că vede în jur feţe îngrijorate îl apasă şi pe el. Faptul că aude cuvinte grele şi vede gesturi nelalocul lor îl face să se simtă mic. Poate că nu e, dar aşa se simte acum. Un biet suflet într-o lume care nu-l înţelege, care nu-i vede durerea şi apăsarea.
Mi-aş dori să-l ajut, dar ceva-mi lipseşte, nu mă simt în stare să-i redau pofta de viaţă cu care era obişnuit. Nu mă simt în stare să-l ridic şi să-l pun pe picioare. Un suflet obosit e asemenea plumbului, atârnă atât e greu!
Iar oamenii care au un astfel de suflet îşi pierd din strălucire, se ofilesc… Se frământă şi îşi pun tot felul de întrebări la care nu le răspunde nimeni.
Şi stau şi mă întreb de ce nu putem sau mai degrabă de ce nu vrem să fim mai buni unii cu alţii şi să nu ne mai încărcăm atât de mult negativ.
De ce nu dăm dovadă de mai multă înţelegere, de ce suntem categorici şi nu mai ascultăm motive…
De ce nu ne mai oprim din goana noastră din fiecare zi să ne mai privim unii pe alţii. Şi nu la chip, ci la suflet. Sunt atâţia oameni de la care avem ce învăţa, sunt atâtea poveşti pe care le-am putea descoperi, sunt atâtea prietenii pe care le-am putea lega!
Dar noi preferăm să ne vedem de drum şi atât, fără a mai privi în dreapta şi-n stânga, fără a oferi un zâmbet sau o privire caldă.
Nu mai avem răbdare unii cu alţii şi în tot acest haos ajungem să rostim cuvinte grele, iar cuvintele dragii mei nu se iau niciodată înapoi. Rămân acolo, ca un ecou căruia nu-i piere intensitatea.
Plecăm când ni se cere să rămânem şi rămânem când trebuie să plecăm… Alungăm oameni de lângă noi pe motive copilăreşti, punem preţ pe orice altceva, mai puţin pe ceea ce contează. Judecăm de parcă am avea vreun drept, ignorăm lucrurile frumoase şi invidiem pe alţii că au mai mult. Uităm cu desăvârşire de sensul cuvintelor bunătate, înţelegere şi iubire.
Cu alte cuvinte, ne facem rău cu mâna noastră. Pentru că atunci când ne ocupăm mintea cu griji, probleme răutăţi, atunci când pierdem din vedere orice urmă de pozitiv, sufletul cedează. Oboseşte. Ei, şi acum să trăim cu un suflet obosit! Ştiţi cât de greu e? Sufletul are nevoie de frumos, de pace, de linişte, de încredere. Iar atunci când e atins din toate părţile de lucruri negative, se îmbolnăveşte!
Vindecarea? Depinde doar de noi, de cum alegem să trăim.
janainaart
turnnoffyourmind
gummygunk
pixelskylines
andulkaphoto
titsay
blakekathryn
prguitarman
