A sosit timpul să recunosc că mi-a plăcut să mă amăgesc cu prietenii închipuite. Fiindcă asocierea cu persoane pe care conjuncturile le-a obligat să fie în preajma mea, nu înseamnă neapărat o prietenie. Eu am încercat. Aşa este felul meu. Nu pot relaţiona fără să mă implic sufleteşte. Iubesc oamenii şi le arăt asta… Aşa cum ştiu. Este adevărat că din iubire nu devin ipocrită şi nu spun numai ce place auzului… şi uneori devin incomodă.
M-am bazat mereu pe faptul că oamenii din jurul meu mă cunosc şi mă preţuiesc suficient, încât să nu mă judece şi să mă respingă cu prima ocazie în care nu le fac pe plac. Dar, m-am înşelat. Mi s-a dovedit că uneori, tot ceea ce ai făcut bun şi frumos este de îndată uitat, atunci când ai deranjat cu ceva… Culmea este că, de obicei deranjezi cu adevăruri, fiindcă nu toată lumea suportă adevărul spus în faţă. Unii se complac în relaţii ipocrite…
Şi te trezeşti într-o zi că eşti scuturat bine de cineva pe care îl credeai prieten, pe care îl credeai aproape… Da, era aproape fizic, fiindcă îl obliga conjunctura… Dar îţi va arăta că orgoliul lui este mai presus de tine, că tu nu erai altceva decât o persoană la îndemână… Şi îţi va arăta care îţi este locul şi însemnătatea în viaţa sa, cu o reacţie care poare fi asemănată cu o palmă peste obrazul pe care, altădată, te pupa.
Simt că am “tras” de anumiţi oameni ca să îmi fie prieteni… şi am greşit. Sufletul meu este atât de dependent de iubire, de prietenie şi de apropiere, încât m-a făcut să mă grăbesc să-i consider prieteni pe oameni care nu au fost mai mult decât nişte cunoscuţi…
Putem alege pe cine să iubim, dar nu putem alege cine să ne iubească. Am învăţat asta destul de târziu…
De azi, aleg să nu mă mai amăgesc cu prietenii închipuite.
E o decizie care îmi va proteja sufletul şi care mă va scuti de timp irosit. Ştiu, ei se vor simţi nedreptăţiţi şi abandonaţi. Se vor victimiza şi mă vor acuza că m-am schimbat, pentru că atunci când nu le mai faci pe plac și când nu mai ești așa cum vor ei, oamenii te acuză că te-ai schimbat. Nu vor căuta nicio clipă un motiv de dezbinare în purtarea lor, fiindcă, după părerea lor, ei sunt mereu buni şi corecţi şi consideră că li se cuvine totul, că toată lumea le datorează ceva, iar ei nu datorează nimic, nici măcar un comportament echitabil…
M-am încăpăţânat să mă cuibăresc în suflete neprimitoare şi reci, pe care le credeam palate frumoase şi m-am trezit captivă în nişte peşteri goale…
Atunci când eşti nevoit să te desparţi de un om şi știi că n-are rost să îi aduci argumente pentru decizia ta, fiindcă nu le va înţelege oricum, ar trebui să-i spui că nu pleci din cauză că nu este el suficient de bun pentru tine, ci pentru că nu eşti tu destul de bun pentru el. Aşa poate mai ai vreo şansă să nu transformi acel om într-un duşman…
Poate că totuși m-am schimbat… fiindcă am realizat ce merit.
