Poziția inamicului arogant
Când se întâmplă zile foarte bune, oamenii sunt aşa cum vrei tu să fie. Te convingi fără dificultate că te învârţi odată cu lumea, iar lumea îţi alege direcţia în care pupăturile sunt pe obraji şi înjurăturile dospesc în gură. Fără să știi și fără să te intereseze când și cum.
Se întâmplă ca tot ceea ce zici să fie ascultat, chiar şi porcăriile mucede pe care le rosteşti doar ca să exciţi orificii invizibile. Se întâmplă ca lumea să nu asculte ce zici, să asculte doar ce își zice ea prin gura ta.
Se întâmplă să nu mai cauţi discuţii şi cercuri în care se citeşte din ochi care-i treaba. Adică, nu-i chiar rău să te preocupi doar de ce ai pe limbă şi să-ţi imaginezi că poţi să mânjeşti pereţii cu acest har.
(Ar trebui ca din imaginaţie să tâşnească lichide în realitate, peste tot, ar trebui s-avem pete pe haine care să indice ce ne mişcă şi pe unde.)
Dacă tot suntem aşa de murdari, de ce ne ferchezuim textilele peste pielea aşteptărilor generale?
