#nevergivein

Facebook kindly reminded me this morning that on this day 2 years ago, I went for my first ever run.

I remember it as if it was yesterday.

I pushed myself to run a mile, but my word it was hard! I used telegraph poles as markers, and I could barely run from one to the other without needing to stop.

But push myself I did.

And I never gave up.

2 years and 1 broken ankle later, 10k+ seems normal.

Ce-i drept, aș fi avut lucruri de povestit, lucruri de notat, însă nu mi-am găsit cuvintele. Nu am găsit starea psihica necesară pentru a scrie, pentru a împărtăși public ceea ce aveam eu blocat în gânduri.

Pasa proastă continuă. Continuă dezamăgirile, continua eșecurile, continuă și ma împiedică sa îmi ating obiectivele. O fire ambițioasă fiind, nu am renunțat să lupt cu toate astea. Se adaugă persoane care apar și ies din viața mea. Persoane care au un impact real asupra eu-ului meu. Persoane care cu siguranță nu au nici o vină, in întregime vina fiind purtată de naivitatea mea și de orgoliul meu prostesc care nu accepta un refuz. Obsesia mea de a-mi atinge țelurile, nu mă lasă să renunț și să mă complac într-o situație care nu ma caracterizează. Și totuși...

Și totuși nu ajung nicăieri. Am ajuns într-un punct în care simt ca bat pasul pe loc, în care simt ca nu ajung nicăieri și ca efectiv ma zbat precum o musca prinsă în plasa de păianjen.

După alte persoane din jurul meu, nu este deloc asa. Însă când am ascultat eu de cei din jurul meu? Cine poate știi mai bine decât mine dacă progresez sau stagnez? Are cineva vreun barem după care se poate ghida în situația dată?

Am zile și zile. Zile în care radiez de un optimism ireal și sunt 1000% motivat, văzând parcă printre toate ruinele și progresul mult râvnit, de asemenea și zile în care sunt la pământ complet. Atât fizic cât și psihic. Zile în care simt ca nu sunt în stare sa ma ridic din pat sau măcar sa respir.

A Year In Lockdown by Deborah Goldman

A year ago, I worked in a gym. The kids went to school. Life was normal.

Then BOOM!

I sometimes wake up and wonder if the pandemic really happened. Then I see a pile of schoolwork, strewn across the kitchen table, and the full force of reality rushes in.

I am sure that everyone has their own tale to tell, about how lockdown has affected them, and most likely how it has changed them, too.

For me it has been a total cliché – an absolute rollercoaster of a ride. I left my job during Lockdown One, built a gym in the garden (from nothing but a set of 1980’s dumbbells) and started my own Personal Training business. I have also learnt (whether I wanted to or not) how to add improper fractions and surprisingly, how to lay artificial grass.

I also found (and lost) love, during lockdown.

It is almost as if 10-years of my life has been condensed into just one, and the result is a weirdly eventful period of massive ups, and heart-breaking lows. There have of course been spells of abject boredom, along with gin-infused meltdowns (me, not the kids), but all-in-all, the pandemic has had a strangely cathartic effect.