#narcisa

19. (poveşti, proză scurtă) ~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~ subciclul Povestea unui grădinar ce scria cu lumină

*Oglinda lui Narcissus – povestea narcisei*

A fost odată ca niciodată, de când viorelele vopseau cerul în albastru și narcisele se legănau la fiecare adiere de vânt, pe când păsările călătoare se-ntorceau acasă cu aripi încărcate de povești...” Într-o vale liniștită a Greciei, unde pădurile coborau până la apa unui lac limpede ca sticla, trăia un tânăr a cărui frumusețe devenise poveste. Numele lui era Narcissus. Când mergea prin pădure, lumina părea să îl urmeze. Ochii îi erau clari, părul îi cădea în bucle aurii pe frunte, iar chipul lui avea o armonie atât de perfectă încât până și zeii îl priveau cu uimire. Dar Narcissus avea o inimă tăcută. Nu pentru că nu putea iubi. Ci pentru că nu găsise încă ceva care să îi atingă sufletul. Mulți îl iubeau. Nimfele pădurii îl urmăreau prin desișuri. Fetele din sate își întorceau capetele când trecea pe lângă ele. Dar Narcissus doar zâmbea politicos și pleca mai departe. – De ce nu iubește pe nimeni? întrebau ele. Pădurea răspundea: – Pentru că încă nu s-a întâlnit pe sine. În acea pădure trăia și o nimfă. Numele ei era Echo. Vocea ei fusese odată cea mai frumoasă din lume. Dar, pentru că îi plăcea să vorbească prea mult și să repete poveștile altora, zeița Hera o pedepsise. Echo nu mai putea spune nimic de la sine. Putea doar repeta ultimele cuvinte ale altora. Totuși, când îl văzu pe Narcissus pentru prima dată, inima ei se aprinse ca o torță. El mergea prin pădure cu pași ușori, atingând frunzele cu mâna. Echo îl urmărea ascunsă. – Ce frumos este… murmură ea. Dar cuvintele ei nu erau ale ei. Într-o zi, Narcissus rătăci mai adânc în pădure decât de obicei. Se opri. – Este cineva aici? strigă el. Din umbră se auzi: – Aici… Narcissus se întoarse. – Arată-te! – Arată-te… Echo ieși dintre copaci. Ochii ei erau plini de speranță și teamă. Întinse brațele spre el.– Să fim împreună… șopti ea. Dar ceea ce ieși din gura ei fu doar ecoul: – Împreună… Narcissus făcu un pas înapoi. – Nu. Nu pot. Echo repetă fără voie: – Nu pot… Cuvintele căzură între ei ca niște pietre. Nimfa simți cum inima ei se rupe în tăcere. Fugi în pădure. De atunci, Echo nu mai apăru niciodată în fața oamenilor. Se ascunse în munți și în peșteri, până când trupul ei dispăru. Doar vocea îi rămase. Un ecou. Dar zeii văd tot. Zeița Nemesis, păzitoarea echilibrului, privise scena. – Frumusețea fără inimă trebuie să învețe ceva, murmură ea. Într-o după-amiază caldă, Narcissus se opri lângă lacul din vale. Apa era atât de limpede încât cerul părea să doarmă în ea. Tânărul se aplecă să bea. Și atunci îl văzu. În apă era un chip de o frumusețe uluitoare. Ochii lui priveau adânc, buzele erau ușor întredeschise, iar părul cădea în valuri perfecte. Narcissus tresări. – Cine ești? Chipul din apă îi răspunse cu același miracol de frumusețe. – Ieși, spuse Narcissus, întinzând mâna. Apa tremură. Chipul dispăru. Narcissus rămase nemișcat. – Nu pleca… Chipul reapăru. Atunci Narcissus înțelese ceva ciudat: de fiecare dată când se apropia, imaginea se tulbura. Dar când rămânea nemișcat, frumusețea revenea. Orele trecură. Soarele coborî încet. Narcissus nu mai plecă. – Te iubesc… șopti el către apă. Ecoul din munți răspunse: – Te iubesc… Era vocea lui Echo. Dar Narcissus nu o recunoscu. Zilele treceau. El rămase lângă lac, privind chipul care nu putea fi atins. Nu mânca. Nu dormea. Doar privea. – De ce nu pot ajunge la tine? murmură el. Apa rămase tăcută. Într-o dimineață, Narcissus înțelese adevărul. Chipul din apă era al lui. Dar acum era prea târziu. – Dacă nu pot fi cu tine, voi rămâne aici pentru totdeauna, spuse el. Se aplecă din nou asupra apei. Respirația lui deveni tot mai slabă. În tăcerea lacului, viața lui se stinse ca o flacără mică. Când nimfele veniră să-l caute, nu găsiră trupul. În locul lui, pe marginea apei crescuse o floare. Avea petale albe sau galbene și se apleca spre lac, ca și cum ar privi în continuare în oglinda apei. – Cum se va numi? întrebă pădurea. Echo răspunse din munți: –Narcisă… De atunci, narcisele cresc lângă ape sau în câmpuri de primăvară, cu capul ușor plecat. Nu din mândrie. Ci pentru că încă privesc în oglinda lumii, amintindu-și povestea tânărului care a descoperit prea târziu cât de greu este să iubești altceva decât propria frumusețe. Iar dacă într-o zi strigi lângă munți, uneori vei auzi încă vocea nimfei Echo repetând ultimele cuvinte. Și-am încălecat pe-un fir de narcisă și v-am spus o poveste frumoasă și scrisă. Cine-a ascultat cu sufletul de copil, Să aibă parte de primăveri tot mai fragede și mai de april, Iar floarea inimii să nu i se usuce niciodată! ---

Siempre se escudaba, me terminaba culpando de sus cosas, pocas veces pidió perdon, y al final creo que solo me convertí en un escalón económico para ella y su familia, yo creo haberle brindado mejoría y calidad a todos en su vida, mientras mi vida se iba al carajo, la psiquis rota, emocionalmente destruido, físicamente afectado, mentalmente ni que decir, y perdí todos mis vínculos, el trabajo un infierno, siempre en estado de alerta, difícil llegar a fin de mes, no me puedo dar ni un gusto, vivo con ella y todo casi todo es un problema, deje de hacer lo que me hacía feliz, salir a caminar, ir a tomar algo, cosas que incluso hacía solo, porque no era que estuviera en compañía, siempre todo el foco está en su familia, no hay un espacio para mí realmente y no tengo con quien hablar de nada, pues se me prohíbe compartir algo con alguien o algunos. Me aleje de mi familia, un vínculo que vine a darle valor en este último lapso de mi vida, estuve a punto de morir también y descubrí que me tomo por sorpresa y valoré cosas que ella hizo que son normales o que una pareja debe hacer por el otro, me acostumbré a las migajas de amor que me daba y enaltecí cada esfuerzo, cuando yo seguramente lo hubiera hecho mejor. Pero me di cuenta también que tengo a mucha gente que me apoya y que realmente nunca esperé que estuvieran ahí, sobretodo mi hermana que fue todas las veces a verme y en lo que yo llamé mi noche negra del alma, que todos la tenemos, ella siempre estuvo, ella siempre esta y aquí entra la última parte, llena de preguntas y una respuesta. Cuando estuve para morir ella tuvo que verse con mi hermana, pero antes de resaltar algo bueno de mi me tildó de mentiroso, nunca algo bueno, siempre todo malo, cuando decía que se preocupaba por mi, que me extrañaba y al final, todo un show mediatico, para que pensaran que ella era buena, que estaba mal por mi situación. Cuando volví a casa, volvió a tratarme mal, a hacer comparaciones y comentarios que no iban al caso. Creo que en un punto solo llegué a su vida en algún momento susceptible, llene un vacío y le ayude con su vida, pero por ser tan bueno me hice invisible y me pisoteo como mejor pudo.

Yo me pregunto, estás personas ¿ Se arreglan alguna vez? ¿Sienten realmente algo ? Yo creo que no. Leí en algún momento que las personas rotas, rompen, las personas sanas, sanan, pero ¿Porque romper a quien vino a sanarte? Y no hay mas realidad que esa.

Me quito el brillo, o mejor dicho, permití que me quitará el brillo, que me alterará emocionalmente, que me destruyera de mil maneras y me tuviera en sus manos todas las veces.